De ce Ion Antonescu nu este erou naţional

 

Recent s-au împlinit 80 de ani de la începutul dictaturii antonesciene, prilej de a face o evaluare obiectivă a rolului pe care l-a jucat mareşalul Ion Antonescu în istoria contemporană a României. O istorie ce încă ne doare şi continuă să aibă consecinţe pentru români mult timp de acum înainte.

Fiecare om este suma deciziilor şi alegerilor pe care le face în viaţă. Însă destinul colectiv al unui popor este în mare parte trasat de deciziile pe care conducătorii le iau în numele său. Iar conducătorul care a luat unele dintre cele mai importante decizii în numele românilor în cel de-al Doilea Război Mondial a fost Ion Antonescu, cel care a condus România timp de patru ani, din 4 septembrie 1940 până la 23 august 1944.

La câteva zile după a doua pierdere teritorială suferită de România în vara anului 1940 – Transilvania de Nord, la 30 august – generalul Ion Antonescu îl determina pe Regele Carol al II-lea să cedeze tronul României fiului său, Mihai, pe care îl forţa să-l numească prim-ministru, la data de 4 septembrie 1940. Antonescu s-a autoproclamat „Conducător al Statului”, funcţie creată pe loc şi aproximativ echivalentă celei de Führer pe care Adolf Hitler şi-o arogase în Germania cu şapte ani mai devreme. Dacă Hitler dobândise controlul absolut al Germaniei cumulând puterile funcţiei de cancelar cu ale celei de preşedinte, Antonescu se mărginise la a reduce Casa Regală la un rol formal, pentru a concentra aproape toată puterea de stat în mâinile sale.

Sub conducerea lui Antonescu şi sub presiunea Germaniei, România ceda încă un teritoriu în septembrie 1940 – Cadrilaterul, format din judeţele Durostor şi Caliacra – către Bulgaria. Ceea ce nu l-a împiedicat în acea lună se se autoavanseze în grad la general de corp de armată; în februarie 1941 s-a autopromovat general de armată. Însă Ion Antonescu rămâne în istorie drept cel care a decis intrarea Armatei Române în al Doilea Război Mondial în iunie 1941 de partea Germaniei şi Italiei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că României îi vor fi retrocedate Basarabia şi Transilvania de Nord.

Recâştigarea Basarabiei pe cale militară a fost rapidă şi relativ uşoară, prilej cu care s-a avansat singur în funcţia de mareşal. Dacă Antonescu ar fi avut inspiraţia să oprească trupele româneşti pe linia Nistrului şi să se limiteze la a recupera teritoriile cedate în iunie 1940, probabil că soarta României ar fi fost diferită. Numai că Hitler l-a convins pe Antonescu să trimită Armata Română într-o aventură pentru care nu era pregătită – în interiorul Uniunii Sovietice – şi să poarte un război care nu era al său. Chiar şi după sfârşitul dezastruos al acestei aventuri şi pierderea obiectivului legitim (Basarabia şi nordul Bucovinei) pentru care România a intrat în război,   Antonescu continua să-i fie loial lui Hitler.

Justificarea lui Ion Antonescu pentru rămânerea Armatei Române de partea Germaniei într-un război pe care era tot mai clar că Hitler îl pierde era necesitatea obţinerii de la Aliaţi a unei garanţii că Basarabia va fi returnată României. Fără îndoială, păstrarea Basarabiei era un obiectiv nobil, însă mareşalului i-a servit ca pretext la îndemână pentru a continua până în pânzele albe să lupte alături de Hitler, faţă de care Antonescu şi-a dat cuvântul. Însă cuvântul şi onoarea unui militar valorează mai mult decât viitorul naţiunii sale?

Şi mai era oare realist în august 1944, după ce Basarabia fusese reocupată de sovietici, să ne fie returnată printr-o înţelegere-minune cu Aliaţii occidentali care îi lăsaseră mână liberă lui Stalin pe întreg frontul răsăritean? Operaţiunea Iaşi-Chişinău lansată de Armata Roşie pe 20 august 1944 deja se soldase cu ocuparea celor două municipii româneşti, iar sovieticii avansau către Bucureşti şi rafinăriile de la Ploieşti. Cu toate acestea, Antonescu refuza cu orice chip ieşirea României din război, contactele sale cu Aliaţii în acel moment fiind simple tatonări.

Antonescu întruchipează motivul pentru care politicienii trebuie să conducă naţiuni, nu militarii. Mareşalul nu era lipsit de calităţi, însă dacă avea fler de politician intuia jocul lui Hitler şi înţelegea că un paranoic nu e de încredere.

Adolf Hitler trădase România din momentul în care s-a înţeles cu Stalin ca URSS să ocupe şi să anexeze Basarabia, prin prevederile secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939. Ba chiar un an mai târziu, în iunie 1940, când Uniunea Sovietică şi-a revendicat trofeul invadând Basarabia, Hitler i-a oferit cu dărnicie lui Stalin un cadou din teritoriul românesc: nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, care nu făcuseră obiectul Pactului Ribbentrop-Molotov.

Ion Antonescu întruchipează motivul pentru care politicienii trebuie să conducă naţiuni, şi nu militarii. Mareşalul nu era lipsit de calităţi, însă dacă ar fi avut fler de politician, intuia din timp jocul necinstit al lui Hitler şi înţelegea repede că un paranoic nu oferă încredere într-un parteneriat. Un politician abil ar fi ştiut când şi cum să trădeze în avantajul său.

La întrebarea de ce un mareşal s-a coborât să ia ordine de la un caporal nu răspunde niciunul dintre susţinătorii de astăzi ai lui Ion Antonescu. Cu toate că, spre deosebire de Führer, avea studii militare solide – a fost şef de promoţie al şcolilor militare de la Craiova şi Bucureşti şi a urmat un stagiu de perfecţionare la Saint-Cyr (Franţa) – Antonescu a girat dezastrul de la Stalingrad, unde peste 100.000 de soldaţi români au fost măcelăriţi de sovietici din vara lui 1942 până în februarie 1943. Stalingrad era un oraş de o importanţă strategică neglijabilă în drum spre câmpurile petrolifere din sudul Rusiei, însă Hitler făcuse o obsesie patologică din ocuparea sa, deoarece purta numele „omologului” său sovietic, care s-a îndârjit la rândul lui să apere oraşul. Numai că Stalin avea resurse umane numeroase şi era aprovizionat cu tehnică militară şi logistică de americani prin Golful Persic – Iran.

Adolf Hitler era în cel mai bun caz ageamiu în materie de strategie militară, considerând că fanatismul şi încrederea sa oarbă în destinul naţiunii germane îi compensează lipsa de pregătire şi experienţă ca strateg. Este imposibil ca Ion Antonescu să nu fi remarcat incompetenţa crasă a Führer-ului ca lider militar, în special pe Frontul de Est. Superioritatea tehnică a Wehrmacht-ului reuşise să mascheze unele greşeli de strategie în primii ani de război, când nemţii au avut în avantajul lor elementul surpriză. Însă din toamna lui 1943 şi mai ales după debarcarea din Normandia (iunie 1944), armata germană a pierdut iniţiativa, iar Hitler făcea greşeală după greşeală, cu costuri tot mai mari pentru aliaţii săi din Europa, dintre care cel mai important rămăsese România. Şi totuşi, Antonescu se încăpăţâna în august 1944 să rămână alături de Germania în acest război.

Am discutat în prezent cu persoane care susţin că arestarea lui Antonescu de către Regele Mihai a fost un act de trădare naţională şi că Armata Română ar fi trebuit să continue să opună rezistenţă sovieticilor în toamna lui 1944 pe linia defensivă Focşani-Nămoloasa-Brăila. În mintea celor care îl admiră pe Antonescu, reţeaua de 1.500 de cazemate întinse pe cei 180 km dintre curbura Carpaţilor şi Dunăre ar fi stopat goana sovieticilor către Berlin şi i-ar fi obligat să cedeze concesii românilor la masa negocierii. În primul rând, linia defensivă Focşani-Nămoloasa-Brăila era depăşită în contextul războiului mecanizat care se practica la şase decenii după ce fusese gândită, în anii 1880. Iar a transforma Moldova în teatru de operaţiuni doar pentru a da nemţilor posibilitatea să se retragă spre vest ar fi fost cea mai proastă alegere pentru români. Adepţii istoriei alternative sunt şi adepţi ai geografiei alternative, căci drumul cel mai scurt între Moscova şi Berlin nu trece pe sub Carpaţi.

„TRĂDAREA” CARE A SALVAT ITALIA

 Regimul dictatorial instituit de Benito Mussolini la Roma i-a servit lui Adolf Hitler ca model pe vremea când acesta din urmă era un nimeni care agita beţivanii cu discursurile sale bombastice în berăriile din München. Numai că Italia a trecut de partea Aliaţilor încă din septembrie 1943. Deşi a fost stat agresor în Balcani şi în Africa, Italiei i-a fost recunoscut statutul de ţară cobeligerantă şi a luat loc la masa învingătorilor alături de Grecia, Albania sau Etiopia, ţări pe care le-a atacat şi jefuit în primii ani de război. A atârnat totuşi în balanţă mai mult faptul că Italia a luptat alături de Aliaţi contra naziştilor timp de un an şi opt luni, trecând de partea câştigătoare când soarta războiului încă era deschisă oricărui deznodământ.

Deja din septembrie 1943, când noul guvern italian trecea de partea Aliaţilor, un conducător român cu viziune putea intui faptul că balanţa se înclină în defavoarea Germaniei. Acţiunile militare din vară lăsau să se întrevadă înfrângerea nazismului: în luna mai 1943, aventura italo-germană în Africa de Nord s-a încheiat definitiv cu predarea în masă a 275.000 de soldaţi; în luna iulie, Sicilia a fost invadată de anglo-americani; în august, Frontul de Est s-a prăbuşit după victoria sovietică în bătălia de la Kursk. Ieşirea din Axă a Italiei l-a forţat pe Hitler în toamna anului 1943 să relocheze o parte din trupele din Europa de Est pe noul front din sud.

Acela era momentul pe care un lider vizionar l-ar fi găsit prielnic pentru a cere Aliaţilor garantarea integrităţii României în graniţele de dinaintea cedărilor teritoriale din 1940, în schimbul ieşirii ţării noastre din rândurile Axei. În toamna lui 1943, sovieticii erau departe de Basarabia, iar marile puteri occidentale erau forţate de împrejurări să primească ajutorul oricui, inclusiv din partea ţărilor care au luptat alături de germani. Cu atât mai mult din partea României, care făcea plinul maşinăriei de război germane prin capacitatea văii Prahovei de extragere şi rafinare a petrolului.

A rămâne alături de nemţi până la 23 august 1944 ne-a costat pe noi toţi ca naţiune şansa de a încheia războiul precum italienii, cu fruntea sus şi de partea binelui. Se estimează că trecerea României de partea Aliaţilor la data mai sus menţionată a scurtat războiul cu şase luni, însă ne amăgim singuri cu acest gând. În august 1944 era deja prea târziu ca să mai conteze sacrificiul pe care l-a făcut generaţia celor care au luptat pe front. Ocuparea de către trupele sovietice a teritoriului naţional şi instalarea unui regim comunist de inspiraţie stalinistă începând cu 1948 a fost consecinţa directă a alegerii taberei beligerante şi a întârzierii cu care România a ieşit din alianţa păguboasă cu Hitler.

CRIMELE DE RĂZBOI GIRATE DE ION ANTONESCU

Dincolo de inabilitatea sa politică şi de faptul că a sacrificat pe altarul propriei vanităţi ţara căreia i-a jurat credinţă, cea mai apăsătoare moştenire a lui Antonescu este pata pe care a lăsat-o pe obrazul Armatei Românie prin implicarea ei în crime de război. Încă de la instalarea cabinetului său, la finele anului 1940 a început în România jefuirea etatizată a averilor evreieşti, o parte din pradă umplând buzunarele unor legionari hrăpăreţi.

Dar cel mai odios episod din regimul antonescian avea să înceapă la 27-29 iunie 1941, când peste 13.000 de evrei au fost ucişi în cadrul infamului Pogrom de la Iaşi ca prim pas al unei acţiuni de purificare etnică numită „Curăţirea terenului”. Uciderile au fost iniţiate chiar de către autorităţile de stat – armată, jandarmerie, poliţie – şi continuate de bande de legionari care acţionau cu impunitate pe străzile municipiului, omorând familii întregi pentru a le jefui. Cei care au scăpat măcelului iniţial au fost îmbarcaţi în „trenurile morţii” şi trimişi în lagăre de concentrare din ţară şi din Transnistria. Din ordinul direct al mareşalului Antonescu s-a desăşurat ceea ce s-a numit Holocaustul ţigănesc, o altă crimă în masă a statului român împotriva propriilor cetăţeni. Barbaria a fost depăşită doar de Masacrul de la Odesa, din octombrie 1941, în care zeci de mii de civili au fost împuşcaţi, spânzuraţi sau arşi de vii prin acţiuni ale Armatei Române.

Este adevărat că procesul lui Ion Antonescu din 1946 a fost o mascaradă judiciară organizată în pur stil stalinist, cu strigători în sala de judecată care solicitau permanent o pedeapsă cu moartea care fusese deja hotărâtă politic înainte de prima înfăţişare. Pentru crimele împotriva umanităţii pe care le-a ordonat, mareşalul ar fi avut însă aceeaşi soartă şi dacă avea parte de o judecată militară la standardele celei de la Nürnberg. Faptul că a fost condamnat la moarte şi executat de regimul comunist obedient sovieticilor nu îl face automat eroul nostru naţional.

Poporul român nu a fost ingrat cu Ion Antonescu, a fost de-a dreptul ghinionist să nu aibă în timpul războiului lideri civili puternici sau un rege ca Ferdinand, ci un militar fanfaron care a dus România în prăpastie şi a pătat pentru totdeauna onoarea Armatei Române.

ION ANTONESCU ÎN ZILELE NOASTRE

După 1990, mareşalul Antonescu a fost revalorizat în presa naţionalistă şi în cărţile publicate la editurile nou apărute, până la a i se aduce omagii deşănţate. În 2001, Partidul România Mare a cerut nici mai mult, nici mai puţin decât sanctificarea sa de către Biserica Ortodoxă Română. S-a mers inclusiv în justiţie pentru a se încerca reabilitarea sa post-mortem, prin revizuirea sentinţei din 1946, la iniţiativa fiului fostului guvernator român al Transnistriei. În cele din urmă, Curtea de Apel Bucureşti a respins în 2008 tentativa de reabilitare parţială a lui Ion Antonescu, iar o lege din 2002 interzice glorificarea criminalilor de război.

Ion Antonescu şi-a făcut apariţia şi într-un loc surprinzător: în tribunele meciurilor de fotbal, pe pancartele şi bannerele suporterilor. De cele mai multe ori, imaginea şi numele său au fost folosite ca mesaj rasist. A rămas celebru un banner afişat de gruparea Nuova Guardia din rândul fanilor dinamovişti la semifinala Cupei României din 1998, contra echipei Rapid – „Un milion de ciori, o singură soluţie: Antonescu”. Ideea a fost preluată de ultraşii stelişti, ţinta fiind tot clubul Rapid, într-o perioadă în care Mitică de la Ligă şi naşul Sandu nu mişcau un deget pentru a combate rasismul în fotbal. Timp de ani la rând pe stadioane, inclusiv unii suporteri ai echipei naţionale afişau la meciuri oficiale portrete ale lui Antonescu şi mesajul „Spiritul tău este alături de noi”.

Mareşalul este în prezent idolul unor sfertodocţi cu idei ultranaţionaliste şi xenofobe, coapte de un intelect submediocru şi caracterizate prin simplism. Adepţii soluţiilor radicale de tipul „strângem toţi corupţii din ţară şi le dăm foc” adesea îşi găsesc un refugiu facil în mitul mareşalului Antonescu. Iar cei care îi aprobă ori îi trec cu vederea crimele de război şi abuzurile asupra populaţiei civile îl consideră un model de verticalitate şi demnitate, în contrast cu imoralitatea de pe scena publică de astăzi. De nenumărate ori am auzit de la conaţionali din România şi Republica Moldova cât şi-ar dori o dictatură militară care să pună ordine în ţară, iar ideea are largă priză în mediul online printre cei radicalizaţi pe Facebook. În nicio ţară din lume condusă de militari, cetăţenii nu se bucură de libertate, prosperitate şi respect pentru drepturile omului.

sursa : https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/de-ce-ion-antonescu-nu-este-erou-national-2046490.html?fbclid=IwAR0_iJ0JozMTvyfPw5XLuJl9KE4HTGL6Ap5jIgoVmjrSUUNFw0mlk--Zz1U

De mâine familia românească ar putea fi formată legal și din homosexuali și lesbiene. Care ar putea înfia copii

 

Pe 10 mai au trecut prin parlament celebrele plx-uri. PL-x 145 a fost adoptat pe 10 mai.

PL-x 145, legea despre care specialiștii în drept au avertizat ca este prost conceputa și prost scrisă, a creat cadrul legal pentru implementarea unei metodologii care va da statului dreptul de a lua copiii de lângă părinți în conformitate cu nu știm încă ce. Deși titlul și articolele legii nu duc deloc cu gândul la o asemenea finalitate, prin PL-x 145, se creează totuși cadrul legal care facilitează existența și funcționarea unui fel de Barnevernet autohton.

Mulți au amendat graba cu care s-a dorit obținerea acceptului favorabil al Parlamentului.

Nimeni nu a înțeles motivul pentru care nu se putea oferi un timp mai mare pentru conceperea unei legi care să aibă cap și coadă, deoarece PL-x 145 părea că nu aduce aproape nimic nou în peisajul legislativ. Aparent. Deoarece prevederile PL-x menționează că tot ce este stipulat în lege va fi aplicat pe baza unei metodologii viitoare. Care va fi... Cum va fi.

La nici 10 zile după adoptarea PL-x 145, apare în spațiul public informatia potrivit căreia în data de 23 mai, adică mâine, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) va pronunța o hotărâre în cauza ridicată de activiștii LGBTQ+ împotriva României, pe motiv că țara noastră nu recunoaște parteneriatele și căsătoriile între persoane de același sex.

În proporție de 99,9%, CEDO va condamna România, urmând să emită o hotărâre conform căreia țara noastră va trebui să legifereze cumva parteneriatele între homosexuali și/sau lesbiene.

În acest caz există deja un precedent, petrecut în cazul Rusiei. CEDO a condamnat țara respectivă pentru că nu a legiferat o formă de parteneriat între persoanele de același sex.

Hotărârile Curții, însă, nu pot fi implementate decât de statele naționale. Altfel spus, Parlamentul României este cel care decide dacă va transpune în lege/legi, decizia CEDO. Recunoașterea parteneriatelor este deja un fapt care atestă apartenența la lumea civilizată și eliminarea obscurantismului religios, iar România vrea să fie și ea civilizată!

Asociația „Accept”, cea care a reprezentat cauza cuplurilor de același sex, a anunțat deja că pe 23 mai „CEDO va pronunța o hotărâre istorică privind familiile formate din persoane de același sex”.

Iar după ce va trece și legea prin care cuplurile de același sex vor fi considerate familii, fapt normal de ani de zile în tarile progresiste, acestea vor putea cere, în mod legal, să aibă dreptul de a adopta copii.

Așa se va întâmpla și la noi. Iar faptul că Referendumul pentru familie a picat din motiv de durere națională în părțile moi plus presiunile puse de Vest pe România, vor face Parlamentul se conformeze!

Patrioților noștri vigilenți care nu au pus mâna in veci pe Constituția României și care au impresia că legile care elimină discriminarea cuplurilor gay recunoscute de către statul român drept familii ar fi anticonstituționale, le dau mură în gură Articolul 48 din legea supremă a țării :

"Art. 48 – Familia

(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor."

Termenul "soți" poate fi interpretat în zilele acestea la libera alegere a fiecăruia. Așadar o lege sau un pachet de legi privind căsătoria între persoane de același sex biologic NU ar contraveni Constituției.

Și cum Referendumul pentru Familie a eșuat lamentabil, modificarea textului din "între soți" în "între un bărbat și o femeie" nu s-a mai făcut. În zilele Referendumului lumea a preferat să facă grătare, întrucât fumul alunga spiritele rele care l-ar fi readus pe Dragnea la putere. Pentru că deturnarea atenției votanților de la subiectul referendumului la probabilitarea revenirii baronului PSD în urma avizării pozitive a fost făcută cu bună-știință.

Acesta este traseul urmat peste tot în lume unde doi oameni de același sex care se căsătoresc - se dobândește automat și dreptul de adopție și chiar adoptă copii, preponderent din copiii aflați în grija statului, pentru că nu toți apelează la mame purtătoare!

Evident, am fi de rea credință dacă ne-am întreba dacă graba parlamentului de a trece o lege care să reglementeze "rechizitionarea" copiilor de către stat (cum spun conspiraționistii) și recunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex biologic, recunoaștere care va duce la posibilitatea adopției, ar putea avea vreo legătură.

Foto: Homosexuali căsătoriți, anchetați după ce ce și-au violat și sodomizat copiii adoptați, în vârstă de 9 și 11 ani, încă de când aveau 6 și 8 ani, după care i-au filmat supuși la perversiuni și i-au oferit ca produs unui cerc de pedofili homosexuali din SUA

sursa www.activenews.ro

Atacul ideologiei neomarxiste - Europarlamentar Cristi Terheș

 

Drepturile transgenderilor

 

Biserica de stat, sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023

Gabriel Liiceanu despre istoria BOR :

 „Istoria BOR nu arată deloc încântător și onorabil. Aceasta a colaborat politic cu patru dictaturi: carlistă, legionară, antonesciană și comunistă. Ar trebui ca oamenii să fie șocați de istoria deloc onorabilă a BOR-ului, care nu și-a asumat vocația martirajului în perioada regimului comunist”, a spus Liiceanu. În opoziție cu lipsa vocației martirajului în Biserica Ortodoxă Română, zâmbește obosit și îl menționează pe Zelenski – „singurul președinte care se comportă vocațional la nivelul funcției lui”, dispus să moară oricând pentru poporul său. Vădit preocupat de profesiunea vocațională a Bisericii Ortodoxe Române, aduce o acuză foarte gravă acesteia, afirmând că „în ciuda faptului că a golit treptat valorile creștinismului, de-a lungul slujirii a două mii și ceva de ani, ea nu este afectată de acest lucru”.Întru totul de acord cu autorul cărții, afirmă cu un ton vădit mâhnit că „BOR a urmărit constant puterea lumească ca valoare supremă și împărțirea ei cu cezarul, cu cei care dețin puterea politică. Niciodată accesul la puterea politică statală nu i-a reușit BOR-ului ca după 1989, niciodată un regim politic n-a dat BOR-ului o supremație atât de mare, o perioadă de înflorire și imunitate absolută, ca după 1989. Relația s-a făcut imediat după 1989, între BOR și statul postcomunist și neocomunist al lui Iliescu din cauza faptului că, atât Iliescu și clasa politică, cât și BOR nu aveau nici un interes să deconspire trecutul colaborării comune cu regimul comunist".

Semne De Fanatism Religios

 

Fanatismul religios este cea mai extremă, agresivă formă de zel în materie de religie și credință. El este caracterizat de o viziune de neclintit asupra unei anumite învățături și a unei intoleranțe față de punctele de vedere ale altor persoane. Istoria cunoaște multe exemple despre modul în care fanatismul a avut un efect dăunător asupra anumitor grupuri de oameni și asupra unor națiuni întregi, forțându-i să meargă cu foc și sabie asupra disidenților.

Semne de fanatism religios

Semnul principal al urmăririi obsesive a unei idei este considerat intoleranță față de alte religii sau culte. Ura nedisimulată și disprețul față de alte credințe dau naștere agresivității, care uneori se manifestă în cele mai dezgustătoare forme. În sine, un fanatic nu reprezintă o mare amenințare pentru societate, cu toate acestea, asocierea unor astfel de oameni în grupuri poate duce mai devreme sau mai târziu la ciocniri deschise între reprezentanții diferitelor confesiuni. Fanatismul în masă este, de asemenea, periculos, deoarece nu numai fanaticii înșiși, ci și grupurile mai puțin religioase și nereligioase de cetățeni vor suferi de astfel de acțiuni.

Un alt semn al fanatismului religios este fundamentalismul religios ortodox, care nu acceptă nimic nou. Fanaticul percepe ideea sa ca un adevăr absolut, care nu este supus criticii în niciuna dintre manifestările sale. Chiar dacă critica este corectă și justificată, un adept înflăcărat al unei idei religioase nu este capabil să reacționeze constructiv la obiecții. Adesea, un fan o consideră o insultă personală și este capabilă să aducă un argument într-o luptă, în care intră rapid într-o stare de pasiune. În același timp, dându-și seama că poate fi învins, el percepe ceea ce se întâmplă ca fiind lupta lui cu răul și este gata să-și omoare adversarul sau să accepte moartea „martirului”.

Fanaticilor le place să fie primii care atârnă etichete, pronunțând cu voce tare: „eretic”, „sectar”, „păgân” etc. Așezând o persoană într-o poziție incomodă, sarcina principală a unui astfel de individ rabiat este de a face adversarul să se retragă și să se confunde. În acest caz, scopul principal este de a câștiga într-o luptă verbală sau corp la corp, și nu întrebări ideologice din seria „care dotrină  este mai corectă”.

Exemple de fanatism religios în istorie

Lupta religioasă din lumea antică era prezentă pe teritoriul multor țări moderne. Cele mai faimoase persecuții religioase sunt considerate exterminarea adepților reformei religioase a Ahenatonului în Egiptul Antic, persecuția creștinilor în perioada de glorie a Imperiului Roman.

Dar poate cea mai faimoasă victimă a disidenței a fost Iisus Hristos și aproape toți apostolii săi. Pentru ideile și predicile „eretice” în rândul populației evreiești, fiecare dintre ei a suferit un martiriu îngrozitor.

 Noaptea Sfântului Bartolomeu este un teribil masacru al hughenoților (protestanți francezi), provocat de arzătoarea catolică Catherine de Medici în august 1572. În acea zi, potrivit unor rapoarte, mai mult de 30.000 de persoane au murit, toate fiind marcate cu cuvântul „eretic”.

Partea inversă a medaliei a fost fanatismul anti-religios în timpul formării puterii sovietice. El s-a exprimat în lupta împotriva prejudecăților, persecuției bisericii, religiei și ateismului militant. De fapt, aceeași „vânătoare de vrăjitoare”, exact opusul.

sursa :https://ro.cultureoeuvre.com/10834698-signs-of-religious-fanaticism

 

Mai multe saituri ortodoxe nationaliste care considera denominatiunea lor singura corecta printre care napocanews.ro, au postat mesaje provenite de la Savatie Baștovoi, calugar la o manastire din Trasnistria apartinand patriarhiei de la Moscova. Acesta care este un fel de "guru" al ortodocsilor nationalisti promoveaza cunoscuta propaganda putinista . Savatie spune printre altele ca stabilirea unei date comune de sarbatoririi Pastelui ar fi o gresala pentru ca in Lumea Libera  Pastele nu mai este celebrat de mult timp.

Afirmatia pare mai degraba o gluma proasta. Atat in Europa de vest cat si in restul lumii crestinii adevarati  serbeaza Invierea lui Hristos in fiecare an. S-ar putea oferi aici numeroase exemple dar ma rezum la doua  unul din SUA, altul din Coreea de Sud unde probabil pana nu demult  putini stiau ca exista comunitati crestine puternice, in Seoul cea mai mica biserica are 1000 de locuri.

                                                                                     

.

Creștinul în Noua Ordine Mondială | cu Europarlamentarul Cristian Terheș

 

Blasfemie în Parlamentul European! „Iisus Hristos și apostolii woke“ au fost afișați pe pereții instituției

O lucrare considerată fiind „artă“, care îl înfățișează pe Isus înconjurat de bărbați cu mușchi îmbrăcați în piele, a fost afișată pe un coridor al clădirii Parlamentului European, conform ThePinkNews.

Politicienii de dreapta din forul european au considerat lucrarea ca fiind „vulgară”, „nerespectuoasă” și „blasfemie”.

Cel care a realizat tabloul consideră că acesta îl înfățișează pe Isus „iubind drepturile LGBTQ+”.

Imaginile, realizate de o lesbiană din Suedia, Elisabeth Ohlson, sunt afișate pe un coridor lateral al clădirii din Bruxelles, ca parte a unei expoziții culturale găzduite de politicieni de stânga din toată Europa.

Printre politicienii care și-au exprimat indignarea s-a numărat Maria Veronica Rossi, europarlamentar din partidul Lega Nord din Italia, care a declarat pentru Times: „Îl reprezintă pe Isus înconjurat de apostoli îmbrăcați în sclavi sadomasochiști”.

Colegul ei din Lega și viceprim-ministrul Italiei, Matteo Salvini, a postat pe Facebook o fotografie cu lucrarea:

„Artă? Nu, doar vulgaritate și disecție”, a scris Salvini.

Malin Björk, europarlamentar al Partidului de Stânga din Suedia, și-a arătat indignarea față de reacțiile negative:

„Acest lucru confirmă opiniile naționaliste și conservatoare de dreapta când vine vorba de creștinism și persoane LGBTI. Vom fi aici pentru frații noștri LGBTI”, a spus el.

Expoziția urmează să fie deschisă până la sfârșitul acestei săptămâni și este accesibilă doar celor care lucrează în parlament sau cărora li se acordă o acreditare specială pentru a o vizita.

sursa : r3media.ro

Europarlamentarul Cristian Terheș a filmat cu telefonul și a transmis live pe facebook comentariul său referitor la expoziția de la Parlamentul European.

 

Despre asocierea naționalism-ortodoxism și alte derive spirituale

Radio France International despre nationaliștii religioși sau "Lunatic fringe" cum îi numește profesorul Theodor Paleologu pe cei care au adoptat o atitudine extremistă în problema relațiilor interconfesionale.
  Fringe lunatic , un termen derogatoriu folosit pentru a caracteriza membrii unei mișcări politice sau sociale drept extremiști cu opinii excentrice sau fanatice,   

.

Un titlu halucinant - " Ecumenismul este de la Diavol "

 

Recent a aparut un articol pe saitul ortodox basarabean (putinist) www.aparatorul.md cunoscut pentru atitudinea  sa nationalista si extremista cu un titlul halucinant "Ecumenismul este de la diavol"

 Asa sa fie oare ?  cu siguranta de la diavol sunt atitudinile de ura, aroganta, mandrie si de ce nu, spiritul de rautate si dispret al acestor  saituri care promoveaza astfel de comcepte profund necrestine.

Razboiul  declarat ecumenismului  este promovat in primul rand  de cei care promoveaza o religie nationala  sau nationalista. Miscarea Legionara  a fost interzisa in Romania legal, dar ea nu a disparut sa disimulat in tot felul de organizatii nou infiintate , in multe din acestea fiind implicati preoti cu pozitii inalte in BOR. 

                                                               

        Sursa imagine : https://www.libertatea.ro/opinii/de-cine-este-sprijinit-aur-ruta-de-la-preotii-din-biserica-ortodoxa-catre-neolegionarism-camaraderia-dintre-simion-si-noua-dreapta-3953723

                                 

    O ramura importanta din BOR care este in crestere in prezent promoveaza nationalismul religios care leaga poporul unei tari de religia majoritara.  Acestia pretind ca Biserica Ortodoxa este unica biserica adevarata , celelalte sunt eretice de aceea BOR nu poate avea comuniune cu ele, o conceptie fantezista si aroganta.

 Ce inseamna de fapt ecumenismul conform DEX ?  

"Mișcare de refacere a unității universale a Bisericilor creștine, cu respectarea autonomiei lor, pe calea acordurilor și a dialogului teologic". 

Nu pare sa fie nimic diabolic in aceasta definitie .Ecumenismul in realitate inseamna in primul rand dialog, contacte intre confesiuni care apartin acelaiasi religii cu scopul de a elimina neintelegerile  si si tensiunile dintre ele.  

  Aceasta inseamnand intalniri pe diverse teme de interes, adunari de rugaciune in comun (prima imagine) , manifestari de genul Marsul Invierii care se desfasoara in fiecare an la Timisoara de Pasti cu participarea tuturor cultelor crestine din oras . 

                                    

Ce ne spune insa Sf. Scriptura despre idealurile  ecumenismului sunt  de la Dumnezeu sau nu ?  Noul Testament de la un cap la altul indeamna la dragoste si unitate intre crestini .

Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat‑o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M‑ai trimis şi că I‑ai iubit cum M‑ai iubit pe mine. (Ioan 17:22–23)

Faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând! (Filipeni 2:2)

Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.  Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.

Aici Hristos se refera la crestinii din vremea Sa , care erau evrei convertiti la credinta in Hristos. Dar implicit versetul este aplicabil tuturor crestinilor din toate timpurile.

Cei care pretind ca expresia  "Biserica Mea"  din Scriptura se refera la Biserica Ortodoxa comit o mare eroare, nicaieri in Noul Testament nu este mentionat  expresia "Biserica Ortodoxa" in versiunea originala. (Ce au inflorit preotii care au tradus biblia ortodoxa este o alta poveste).

In primul secol nu aparusera inca cultele , iar biserica din primul secol purta numele simplu de Biserica Crestina (primara).  Ce sa intamplat dupa legalizarea crestinismului din vremea imparatului Constantin este o alta poveste. 

  Revenind la subiect ecumenismul poate fi initiativa benefica atata timp cat se respecta doctrina fiecaruia cult, fara se se puna in discutie unificarea tuturor cultelor un lucru imposibil. Cazul bisericii ortodoxe vs. biserica catolica care au format o singura biserica  din vremea lui Constantin pana la schizma din 1054 este o alta situatie particulara ce priveste cele doua confesiuni. 

Conditia acceptarii ecumenismului este ca acesta sa fie numai intre cultele crestine recunoscute si in nici un caz sa nu implice alte religii necrestine, cum a procedat Papa Francisc care sa intalnit cu musulmani, budisti, hindusii, asta este intradevar  o erezie cumplita de neacceptat.

     Pe de alta parte si ceea ce declara o parte din clerul BOR si mirenii care -i urmeaza  ca BOR este singura biserica crestina este o erezie la fel de mare, si o ofensa adusa crestinismului .

https://www.dezvaluiri.ro/teodosie-sustine-pe-fata-extremismul-cui-a-acordat-cea-mai-importanta-distinctie-video/

.