Cea mai mare iluzie vândută românilor în euforia din decembrie 1989 a fost ideea că, odată cu fuga soților Ceaușescu, Securitatea a dispărut. Realitatea istorică, documentată tot mai clar în ultimii 30 de ani, arată că „brațul înarmat al Partidului” nu a murit, ci a suferit o metamorfoză spectaculoasă. Dacă înainte de 1989 rolul Securității era controlul populației prin frică, după 1990 „noul rol” a devenit controlul resurselor prin informație și șantaj. Securitatea nu a fost învinsă; ea s-a privatizat.
Procesul a început în martie 1990, odată cu înființarea SRI, care a preluat oficial o mare parte din logistica și personalul vechii structuri. Însă, adevăratul pericol nu au fost ofițerii rămași la vedere, ci miile de rezerviști „trecuți pe linie moartă”. Acești oameni, aproximativ 15.000 la număr, dețineau ceva mai valoros decât arme: dețineau rețeaua de relații comerciale externe ale României (prin Întreprinderea de Comerț Exterior „Dunărea”) și conturile secrete. În timp ce românii de rând învățau ce înseamnă șomajul și inflația de 300%, foștii ofițeri de Securitate deveneau primii capitaliști ai țării.
Rolul real al structurilor de forță după 1990 a fost acela de a arbitra transferul de proprietate de la Stat la o oligarhie nou formată. Marile falimente bancare din anii '90 (Bancorex, Columna Bank, Banca Internațională a Religiilor) nu au fost accidente de management, ci operațiuni coordonate. Creditele neperformante au fost acordate preferențial foștilor ofițeri sau colaboratorilor lor, banii fiind scoși din țară, iar „gaura” fiind plătită de populație prin datoria publică. Practic, infrastructura economică a României socialiste a fost devalizată de aceiași oameni care o păziseră cu sfințenie până în 1989.
Mai mult, Securitatea și-a păstrat influența politică prin celebra „armă a dosarelor”. Arhiva, incomplet predată către CNSAS, a servit ca instrument de presiune politică timp de decenii. Cariere politice au fost distruse sau, dimpotrivă, construite, pe baza unor note informative scoase la momentul oportun din sertare private. Foștii securiști s-au infiltrat în toate partidele politice, fără excepție, asigurându-se că nicio lege a lustrației (care să le interzică accesul la funcții publice) nu va trece de Parlament în forma sa dură.
Un alt aspect al „rolului real” a fost controlul presei. Mulți dintre patronii de presă apăruți după 1990 aveau legături dovedite cu vechile structuri, folosind ziarele și televiziunile nu pentru informare, ci pentru manipulare și protejarea intereselor de grup. Astfel, Securitatea a reușit performanța unică în Estul Europei de a nu fi trasă la răspundere juridic pentru crimele comunismului (cu excepția a 2-3 comandanți de penitenciare judecați târziu), transformându-se într-o castă intangibilă care a condus România din umbră.
Concluzia amară a istoricilor este că România nu a avut o revoluție anti-comunistă completă. În 1990 Ion Iliescu nu a dorit să se confrunte cu Securitatea, să aducă vinovații pentru crimele de la Revoluție , nu a dorit să se afle adevărul despre teroriști ca aceștia să ajungă în fața justiției ci a preferat compromisul cu securiștii . Pe Ion Iliescu la interesat doar preluarea puterii de la dictatorul Ceaușescu și instaurarea unui socialism cu față umană, și cel puțin o parte din romani în primă fază doreau același lucru. Apoi când sistemul hibrid implementat de Văcăroiu a eșuat s-a trecut la următoarea etapă pe renunțarea la socialism și trecerea la sistemul capitalist, intrarea în NATO apoi în UE.
Teoreticienii conspirației spun că în 1990 Securitatea a predat puterea politică vizibilă în schimbul puterii economice reale....
.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu