Într-o liniște grea, când toată țara dormea, între 5 și 6 iulie 1949, Basarabia a fost cuprinsă de un fior adânc și mut. Începând cu ora două dimineața și până seara târziu, casele s-au umplut de pași grăbiți, plânsete înăbușite și porunci reci.
A fost noaptea în care peste 11.000 de familii au fost smulse din rădăcini, într-o operațiune calculată cu sânge rece.
Peste 35.000 de oameni — bărbați, femei și aproape 12.000 de copii — au fost urcați cu forța în vagoane de marfă, sub pază armată. Fără explicații. Fără milă. Fără voie de a-și lua ceva mai mult decât ce aveau pe ei. De data aceasta, deportarea era „pentru totdeauna”.
Pentru ca tăvălugul să se miște fără oprire, au fost mobilizați aproape 5.000 de securiști sovietici, alături de peste 4.700 de activiști de partid locali și mii de camioane. În miez de noapte, Moldova a fost închisă într-un urlet mut.
Spre deosebire de deportările din 1941, cei luați nu au mai avut voie să-și ia nici măcar o bucată de pâine sau o amintire. Tot ce lăsau în urmă — case, pământuri, vite, fotografii — era confiscat, vândut sau dat colhozurilor. Rămâneau în urmă doar uși deschise, paturi reci și câini care nu mai înțelegeau pe cine să apere.
Și poate cel mai dureros: nu li s-a spus niciodată când — sau dacă — se vor mai întoarce. Pentru regim, ei nu mai existau. Fuseseră șterși, scoși din cartea vieții, aruncați într-un Siberia unde timpul îngheață și dorul arde.
Această rană rămâne și astăzi deschisă. Pentru fiecare copil dus, pentru fiecare mamă smulsă de lângă prunc, pentru fiecare tată urcat într-un vagon fără să știe unde merge — această noapte rămâne una fără întoarcere.
.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu