În orice competiție electorală, candidații nu sunt doar simple figuri politice. Ei devin simboluri ale unor aspirații, frustrări și, uneori, ale eșecurilor colective ale celor care îi susțin. Călin Georgescu nu face excepție. Dacă analizăm atent profilul electoratului său, observăm un tipar periculos: o categorie de oameni care au eșuat în viață, dar care refuză să-și asume responsabilitatea pentru propriile decizii. În schimb, caută vinovați și soluții simpliste, servite pe tavă de politicieni care le promit revanșa împotriva celor care au reușit.
Aceasta nu este o confruntare între ideologii politice, ci între două moduri de a vedea viața. Pe de o parte, sunt cei care au muncit, au învățat și au încercat să își construiască un drum prin efort personal. Pe de altă parte, sunt cei care au ales calea ușoară – fie că vorbim de abandon școlar, dependență de jocuri de noroc și alcool, implicare în infracțiuni sau pur și simplu o viață trăită în frustrare și ură. Acești oameni nu caută soluții reale pentru problemele lor, ci doar un politician care să le spună că nu sunt ei de vină, ci „ceilalți” – statul, bogații, intelectualii, cei care au avut succes.
Călin Georgescu se erijează în liderul acestor oameni. Retorica sa nu propune soluții economice, investiții sau dezvoltare, ci doar promisiunea unei revanșe sociale. Sub masca „dreptății” și „schimbării”, el vinde resentimente și instigă la o nouă formă de dictatură: cea a urii și prostiei. O dictatură în care cei care și-au construit un drum prin muncă trebuie puși „la zid” de către cei care nu au făcut altceva decât să își irosească viața.
Nu este prima dată când acest tip de politică apare. Istoria este plină de exemple de lideri care au folosit frustrarea maselor pentru a-și construi cariere. Întotdeauna, finalul a fost același: cei care au susținut astfel de mișcări s-au trezit mai săraci, mai dezamăgiți și mai înrobiți decât înainte.
Alegerea în fața căreia ne aflăm nu este una politică, ci civilizațională. Acceptăm să fim conduși de cei care au pierdut pariul cu viața și care vor acum să-și impună propriile eșecuri ca regulă? Sau ne apărăm dreptul la progres, la merit și la normalitate?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu